Despre modul de rugăciune Ortodox şi cel Romano-Catolic

Pe lîngă ecumenism, mişcarea New Age, apostazie, stil nou şi multe, multe alte uneltiri pe care le aplică diavolul pentru a distruge Ortodoxia, o altă uneltire care ameninţă astăzi Biserica Ortodoxă este propaganda romano-catolică care se desfăşoară în ţările ortodoxe. Vaticanul insuflă printre ortodocşi ideea de identitate între cele două confesiuni creştine: Ortodoxie şi Romano-Catolicism. Despre „micile” diferenţe dogmatice, canonice romano-catolicii preferă să tacă, iar cînd polemica dusă cu ei scoate la iveală ereziile lor ei preferă să spună că toate acestea sînt doar „produsul diferenţelor cultural naţionale” în care s-au dezvoltat popoare din diferite părţi geografice şi ele nu pun în pericol mîntuirea credincioşilor.

Tot mai mulţi „teologi ai dragostei” şi libertini vorbesc astăzi despre unirea Bisericii Ortodoxe cu cea Romano-Catolică, fără ca aceştia din urmă să se lepede de pretenţiile la întîietate în Biserica lui Hristos, de primatul papal şi infailibilitatea papei şi de toate celelalte erezii pe care ei le-au adoptat pe parcursul secolelor şi în care se complac, şi să se întoarcă la învăţătura apostolică, la cea a Bisericii Primare, aşa cum au primit-o iniţial.

Însă în acest articol nu-mi pun scopul să vorbesc despre divergenţele dogmatice, canonice şi cele de cult între cele două Biserici „surori”, ci despre modul de rugăciune al romano-catolicilor.

Adevăratul teolog e cel care se roagă, susţin sfinţii părinţi, şi nicidecum cel care cunoaşte teologie, dar nu o traduce în faptă. Asceţii şi misticii sînt acei care au aplicat în modul cel mai deplin în viaţa lor învăţătura de credinţă a fiecărei confesiuni. Trăirea duhovniceacă în oricare confesiune este dictată şi formată de dogmele credinţei şi de modul în care ele sînt înţelese. Dogmele prin urmare nu formează o ştiinţă abstractă, ci ele reprezintă îndrumarul după care ascetul se conduce în urcuşul său spre Dumnezeu.

Sfinţii părinţi ai Bisericii ortodoxe ne învaţă că fără conştiinţă dogmatică corectă şi nealterată, şi fără asceză, care reiese din ea, nu putem intra în Împărăţia Cerurilor. În calea mîntuirii avem multe obstacole prin care duşmanul neamului omenesc – diavolul, încearcă să ne insufle stări înalte duhovniceşti pentru a ne arunca în înşelare. Şi de cele mai deseori, cei care nu sînt încercaţi în viaţa duhovnicească, cei care nu au smerenie şi zdrobire de inimă, smerita cugetare, fără de care nu ne putem mîntui, cei care nu s-au curăţit, nu au ajuns la starea de despătimire uşor se înşeală de diferite stări extatice, pe care diavolul le insuflă pentru ca să-l oprească pe credincios din calea desăvîrşirii.

În rugăciunea ortodoxă sînt condamnate stările exaltate, imaginaţia, înfăţişările mentale sau închipuirile pe care le provoacă diavolul sau omul înşelat prin forţarea uşoră a imaginaţiei, luînd aceste acţiuni drept lucrare a Duhului Sfînt. Mistica Ortodoxă e plină de exemple autentice de rugăciune, din care învăţăm să deosebim lucrarea Duhului Sfînt asupra credinciosului de lucrarea diavolească, cînd emoţiile şi sentimentele trupeşti şi fireşti sînt considerate duhovniceşti. Ori apostolul Pavel ne învaţă: „Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sînt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume” (I Ioan 4, 1). Rugăciunea curată trebuie să fie eliberată de imaginaţie. Imaginaţia se opune rugăciunii curate şi lucrării nerătăcite a minţii, după cum spun Calist şi Ignatie Xantopol: „Foarte mult se împotriveşte blestemata imaginaţie rugăciunii curate a inimii şi lucrării unitare şi nerătăcite a minţii”.¹ Nu trebuie să formăm imagini privitoare la Dumnezeu: „Să nu închipui dumnezeirea în tine însuţi în timp ce te rogi şi nici să îngădui ca mintea ta să fie întipărită spre vreo formă, ci nematerial mergi spre material şi vei înţelege”² Cînd mintea omului este necompusă, cînd nu acceptă nici o închipuire atunci primeşte razele dumnezeieştii iluminări.

Sfinţii părinţi recomandă multă atenţie, pentru că deşi este posibil să se roage cineva fără tulburare şi curat, de asemenea este posibil să se apropie vreo formă străină şi de altă natură, provenită de la diavol, şi să silească omul s-o primească ca dumnezeiască, urmînd să cadă în mîndrie şi trufie. Dumnezeiescul este necantitativ şi necompus. Dumnezeu este fără formă, fără contur, fără culore. El este duh. De aceea cel care se roagă trebuie să se roage în duh şi adevăr. Trebuie să se elibereze de orice imaginaţie, fie ea şi teologică, pentru ca să vorbească în el Duhul lui Dumnezeu.

Noi nu ştim a ne ruga, se roagă în noi Duhul lui Dumnezeu, iar Duhul lui Dumnezeu suflă acolo unde voieşte. Şi dacă Scriptura ne învaţă că Dumnezeu celor mîndri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har, atunci ne dăm bine seama că condiţia cu care începe orice lucrare duhovnicească, inclusiv şi rugăciunea este înjosirea de sine, vederea păcatelor proprii. E fericit nu cel ce vede înger ci cel care îşi vede păcatele sale, spun sfinţii părinţi.

Vom aduce în continuare cîteva sfaturi despre rugăciune ale părinţilor noştri ortodocşi.

„Puterea rugăciunii nu stă în multa vorbărie, ci în sinceritatea suspinului de rugăciune” (Sfîntul Nectarie).

„Cînd începi să te rogi, îţi aduci aminte de păcatele tale şi plîngi pentru ele. Aşa şi trebuie să te rogi. Uneori simţi linişte şi bucurie şi crezi că acestea sînt de la vrăjmaşul. Dacă ar fi de la vrăjmaşul, după spusele Sfinţilor Părinţi, bucuria ar fi confuză, nu ar aduce pace şi linişte în suflet. Şi să nu te miri de faptul că Domnul îţi dă în rugăciune pace şi linişte, căci nu întotdeauna se întîmplă acest lucru după vrednicie, ci după judecăţile neştiute ale lui Dumnezeu. Şi de aceea, dacă vei simţi asemenea bucurie şi linişte, să te socoteşti cu tot dinadinsul nevrednic de acest dar al lui Dumnezeu şi să te mustri cu tot dinadinsul înaintea Domnului, zicînd că din pricina nepăsării tale nu poţi păstra în tine acest dar şi de aceea îl pierzi degrabă” (Sfîntul Iosif).

„Nu aşteptaţi de la rugăciune numai extazul şi nu vă întristaşi atunci cînd nu simţiţi bucurii. Căci se întîmplă şi să stai, să stai în biserică şi înlăuntrul tău să nu ai inimă parcă, ci aşa, o bucată de lemn, dar un lemn neprelucrat…..Păi şi pentru aceasta, adică pentru lemn, ne mîntuieşte Domnul. Înseamnă că aşa trebuie să fie. Căci sufletul, simţind bucurii foarte mari, se poate îngîmfa, iar această stare de “înlemnire” îl smereşte” (Sfîntul Varsanufie).

„În timpul rugăciunii nu ne este de folos să năzuim către simţiri înalte. Trebuie numai să pătrundem sensul cuvintelor rostite, să ne rugăm cu atenţie şi atunci, cu timpul, Domnul ne va da şi vederea duhovnicească, şi înduioşarea inimii” (Sfîntul Nicon).

Îndrumările de acest gen pot continua, dar e timpul să aruncăm o privire şi în practica de rugăciune a romano-catolicilor.

Contrar învăţăturii ortodoxe despre rugăciune, mistica romano-catolică ne îndeamnă să ne închipuim în timpul rugăciunii diferite scene religioase din Biblie, din vieţile sfinţilor din istoria sfîntă etc. Astfel Ignatie de Loyola, întemeietorul ordinului iezuit, socotit la romano-catolici ca sfînt, în celebra lui operă „Exercitii Spirituale”, scrisă în anul 1522, ne oferă un sistem întreg de diferite meditaţii. Una din ele sună astfel: „Să ne închipuim uriaşe limbi de foc şi sufletele oamenilor care se chinuiesc acolo. Să auzim plînsete şi strigăte ale păcătoşilor, care în acelaşi timp hulesc pe Iisus Hristos şi pe sfinţii Lui. Să simţim miros de fum, pucioasă şi putregai. Să ne închipuim că noi înşine simţim arderea focului. Sa ne amintim de suflete care se chinuiesc în iad şi să mulţumim Domnului că nu ne-a lăsat să ne săvîrşim viaţa aici”.

Un alt exemplu este cel cu Angela (d. 1309), pe care romano-catolicii o consideră fericită, care a ajuns să-l vadă pe Hristos cam senzual. Ea considera că atît de tare pătimeşte şi chiar trăieşte personal patimile lui Hristos, încît, credea ea, că nici Prea Sfînta Născătoare de Dumnezeu Maria, care a stat lîngă crucea Mîntuitorului, n-ar fi putut să le descrie atît de clar ca ea.

Încă un exemplu de stare senzuală în timpul rugăciunii îl vedem la Tereza de Avilla: „Adeseori Hristos îmi spune – „De acum Eu sînt al tău şi tu a Mea”. Aceste mîngîieri ale Dumnezeului meu mă fac să mă ruşinez nespus. În ele simt şi durere şi desfătare, împreună. Aceasta este o rană prea dulce... Eu am văzut un înger care ţinea în mînă o suliţă lungă de aur cu vîrf de fier pe care ardea o mica limbă de foc. Acest înger, din cînd în cînd, îmi înfigea suliţa în inimă şi în alte organe ale trupului meu. Iar cînd o trăgea înapoi, atunci mi se părea că mi se scoate afară tot lăuntrul meu. Durerea din cauza acestor răni a fost atît de puternică încît eu gemeam, dar şi desfătarea a fost atît de mare încît nu puteam să-mi doresc să înceteze vreodată această stare. Cu cît mai adînc intra în mine suliţa, cu atît mai mult creştea durerea, dar şi desfătarea devenea mai puternică, mai dulce”. Dacă un om cu o mare experienţa în viaţa trupească în acel moment ar fi văzut-o pe Tereza, el foarte bine ar fi înţeles-o ce simte, doar că s-ar fi mirat nevăzînd pe lîngă Tereza nici un bărbat.

Să mai aducem cîteva pasaje din experienţele Angelei ca să ne dăm seama mai bine de misticismul fals al romano-catolicilor: „Cînd mă apropii de ostie ea îmi dă un sentiment de mare mîngîiere. Dar tot corpul meu începe să se cutremure foarte tare aşa încît cu mare greutate reuşesc să mă împărtăşesc... Şi strigam eu fără nici-o ruşine: Dragostea mea, eu încă nu Te-am cunoscut! De ce aşa ma laşi pe mine? Si nu puteam să mai zic altceva pentru că ţipătul mă împiedica să rostesc altceva. S-a întîmplat pe cînd intram în biserica sfîntului Francisc şi cînd am simţit că Dumnezeu s-a depărtat de mine; stînd aşezata jos, strigam în prezenţa tuturor oamenilor încît cunoscuţii mei care veniseră cu mine, ruşinîndu-se, s-au depărtat de mine. Dar eu, din cauza dulceţii Lui, şi din faptul că m-a părăsit pe mine, ţipam aşa şi vroiam să mor. Toate legăturile trupului meu se desprindeau atunci”.

„Fericita” Angela l-a văzut pe Hristos trupeşte: „Şi am văzut, spune ea, pe Hristos aplecîndu-şi capul în mîinile mele. Şi atunci El mi-a descoperit gîtul şi mîinile Sale, iar gîtul Lui avea o frumuseţe de nespus”. Este de menţionat aici că Angela vedea în Sfînta Cruce patul de nuntă. Însuşi Hristos îi face mărturisiri: „Eu nu în glumă m-am îndrăgostit de tine”.

Vedeţi la ce urîciune duce înşelarea? Pînă la cochetarea cu Hristos.

Duhul de mîndrie care domneşte în dogma infailibilităţii papale, domneşte de fapt în toată teologia şi mistica apuseană. Vedem că asceţii apuseni se simt deja dumnezei. Astfel, Francisc de Assisi, un sfînt celebru al romano-catolicilor, în timpul captivităţii sale la Perugia, cînd prima dată a început să mediteze la viaţa de săracie pentru Dumnezeu, spunea tovarăşilor săi de arme: „Să ştiti însă că acela care ca şi voi este încătuşat în fiare, va fi într-o zi omul cel mai slăvit de lume”. Omul încă nici n-a început viaţa de asceză şi deja se vede pe sine ca cel mai slăvit de lume, fiind aşadar prea încredinţat de sine. Şi atunci devine explicabilă vedenia lui Francisc cînd ajunge, cum crede el, la un nivel înalt de spiritualitate: „În timpul rugăciunii mele, în faţa mea au apărut doi stîlpi de lumină - într-unul din ei am recunoscut pe Creatorul tuturor, dar în celălalt pe mine însumi” - ne relatează însuşi Francisc.

A deveni omul cel mai slăvit de lume nu este atît de greu de realizat, dar să ajungi la adîncul smereniei, într-adevar, cere multa asceză şi nevoinţă duhovnicească. Este uşor de observat că învăţătura romano-catolică despre meritele supra-prisositoare face cu neputinţa existenţa adevăratei smerenii şi iubirii de aproapele.

La drept vorbind învăţătura romano-catolică despre mîntuire este văzută ca un proces juridic. De aici au apărut şi indulgenţele. „Sfinţii” romano-catolici nu caută ca prin pocăinţă şi rugăciune neîncetată să transfigureze firea omului, ca prin particparea la energiile necreate ale lui Dumnezeu să ajungă la despătimire şi îndumnezeire, aşa cum învaţă mistica Ortodoxă. Teologia mistică apuseană vede mîntuirea subiectivă a omului ca fiind un rezultat al unor merite prin fapte bune. De aceea mai ales monahismul romano-catolic a ajuns să-şi asume excesiv ori activitatea de asistenţă socială, ori în cazul aşa numitor mănăstiri contemplative, se limitează la îndeplinirea strictă a regulilor monahale, care sînt văzute ca o garanţie pentru mîntuire.

Ortodoxia nu vede rugăciunea ca un scop în sine, aşa cum un scop în sine nu este nici viaţa noastră pe care Dumnezeu ne-a dat-o şi nici toate virtuţile. Toate acestea sînt mijloace prin care se dobîndeşte mîntuirea. Dumnezeu care e Atotputernic ar putea în orice clipă să ne ofere haina sfinţeniei Sale şi toate virtuţile, fără ca noi să facem vreun efort din partea noastră, dar nu ni le oferă, deoarece aceasta ar hrăni şi mai mult amorul nostru propriu. Ori Dumnezeu nu doreşte trufia noastră, care este maica tuturor relelor. Dumnezeu vrea ca noi să avem întotdeauna o inimă smerită, pe care El s-o poată cerceta şi curăţi oricînd. Dar întrucît noi nu cunoaştem ceasul cercetării noastre se recomandă ca să avem în fiecare clipă a vieţii smerita cugetare. Ori creştinul smerit nu poate cădea, deorecea el mereu se vede mai prejos decît toată făptura. Unde să mai cazi dacă şi aşa eşti cel mai jos decît toţi?